Monografia comunei

Ca și celelalte sate vecine, Strâmtura făcea parte din cnezatul aflat sub conducerea voievozilor de la Cuhea (actual Bogdan Vodă). care s-a desființat mai apoi în urma ridicării cnejilor la titlul de comiți, acordat probabil pentru a destrăma orânduirea și administrația de acest fel. Se urmărea aceasta deoarece la sfârșitul secolului al IV-lea Maramureșul era deja integrat Ungariei.
În documentele de-a lungul vremii, strâmturenii sunt cunoscuți ca participanți activi la evenimentele petrecute. Cele mai semnificative ni se par, cele legate de lupta împotriva tătarilor. Prima invazie tătărească în Maramureș a avut loc în anul 1566. La 2 septembrie 1717 tătarii se întorceau din Transilvania și au luat-o pe cursul Văii Izei. La locul numit „Piatra Țiganului”, între Strâmtura și Bârsana, localnicii sub conducerea lui Ioan, Stan și Simion Săpântan, le-au întins o cursă care a devenit un dezastru pentru năvălitori.

Vom încerca o incursiune în trecutul istoric ala cestor locuri pe baza documentelor scrise, a cercetărilor arheologice, precum și pe baza datelor etnografice, folclorice, lingvistice etc.

Pe baza cercetărilor arheologice, istoria acestor locuri este reconstituită înce- pând din perioada comunei primitive. Bogăția de resurse metalifere din zonă a permis dezvoltarea unei metalurgii ale cărei începuturi coincid cu epoca bronzului târziu din secolul XIII-XI î.e.n (C. Kacso, Descoperiri inedite). Mărturii ale acestei culturi mate- riale, ale acestei civilizații, au fost înregistrate în Strâmtura, în urma unor descoperiri, la 14 mai 1885, concretizate în diferite obiecte de bronz, care, după părerea specialişti- lor, datează din secolul al XI-lea î.e.n. (cf. Mihalyi, I., Diplome, p. 153–154).

Alte depozite de bronzuri, Strâmtura, sigure, aparținând perioadei Hallstatt B 2 (sec. IX î.e.n.):

GLODUL (ung. Glod) era sat iobăgesc în proprietatea nobililor din Șieu (Al. Filipașcu, IM, p. 98), „dar cu oaspeți regali” (Ilieș, Tara Maramureșului, p. 100). Este situat la nord-vest de muntele Măgura Mare din lanțul vulcanic al Țibleșului, pe cursul superior al Văii Slătioarei (la 8 km de centrul comunal, Strâmtura), râu care se varsă în Iza, între Strâmtura și Bârsana. Această vale, la 1353 a constituit limita de nord-vest a Cnezatului de Vale al Bogdăneștilor, respectiv a domeniului fiilor lui ruga (Ștefan și Ioan). Acești urmași ai lui ruga stăpânesc la 1418 o „possessio Mochyar” (= mocirlă) pomenită ală­turi de celelalte sate de pe același domeniu. Identitatea Glod – Mocsar este confirmată de mutarea limitei domeniului înainte de 1411 de pe Valea Slătioarei pe creasta dealu­rilor dinspre Cosău. Situat și locuit pe un hotar mai vechi (a se vedea supra, depozitul de bronzuri de aici), Glodul nu poate data decât de la sfârșitul secolului al XIV-lea (R. Popa, ŢM, p. 84-85). Satul îşi trage numele de la cuvântul popular glod cu sens de noroi (care provine, probabil, din maghiarul galad), indicând natura noroioasă, mo­cirloasă a terenului. Locuitorii satului sunt numiți glodeni, iar porecla colectivă dată de vecini este „afumați” (inf. H. D.).
Cronica parohiei Glod/1956 (aflată în arhiva bisericii locale) consemnează urmă­toarele lucruri (pe care le-am putut descifra), în capitolul I: Date geografice și istorice: a) cu privire la hotare, se menționează că sunt aceleași din bătrâni, că la început tot hotarul a fost a Vladului (din Săliște) și a lui Dunca din Șieu, că pe Calea Poienilor au fost păduri cu lemne foarte mari și că a fost iagăr un Rotea. Se dau și informații privi­toare la fiarele sălbatice din această zonă, la legăturile cu satele vecine și la ocupația locuitorilor (nedescifrate de noi). Alte mențiuni se referă la: apele minerale aflate la Glod, spre Poieni; la carierele de piatră existente aici, pietrele de moară fiind transpor­tate cu căruțe trase de patru boi; la fenomene meteo extreme (,,cutremure nu au fost, furtunile și inundațiile n-au adus pagube localnicilor, după cum nici secetă”), precum și la foamete și epidemii, cum a fost epidemia de holeră din 1876, când a murit Toaderu Cârznicului și alții.
Am mai menționa între „gazdele” din Glod: Bogații, Crăciunenii, Pintenii, etc.

„Glod: comuna Strâmtura, jud. Maramureş, harta 6/10, Colecția: Fr. Nistor, Sighetu Marmației. În 1958, în punctul Ponoare, cu prilejul lucrărilor agricole de primăvară, unghiular s-a descoperit sau un în formă depozit constituit din nouă celturi, dintre care majoritatea cu decor de franjuri (pl. 347/8–13); precum şi din două vârfuri de lan- ce (pl. 347/10-11)”. (cf. M. Petrescu-Dâmbovița, Depozitele de bronzuri din România, p. 142).

„Glod: Depozit constând din nouă celturi şi două vârfuri de lance, descoperit în mod întâmplător cu prilejul lucrărilor agricole din primavara anului 1958, pe locul să- teanului P. Semen în punctul Ponoare. 56-57 Celturi de tip transilvănean. Lung.: (56), 0,083 m; (57), 0,091 m; (58) Celt cu arcadă și motive unghiulare. Lung.: 0,097 m.; (59- 60) Celturi cu manşon, cuc decor plastic unghiular. (59) Lung.: 0,102 m; (60) 0,11 m; (61–62) Celturi cu manşon, cu decor plastic în benzi și unghiuri. Lung.: (61), 0,098 m; (62), 0,096 m; (63), 0,10 m; (64) Celt de acelaşi tip, dar cu decorul foarte prost conser- vat. Lung.: 0,09 m (65–66) Vârfuri de lance. Ambele cu câte o pereche de găuri pe tub. Nr 66 prezintă o linie închisă lângă gura tubului. Lung.: (65), 0,09 m; (66), 0,103 m. Toate piesele au patina de culoare verde-închis și, cu excepția pieselor 56–58, 60 și 61, sînt în bună stare de conservare”. (Cf. Fr. Nistor, Al. Vulpe, Bronzuri inedite, p. 183–184 cap. Depozite); La cap. Descoperiri izolate, p. 184, se menționează: „68. Glod. Celt cu manşon. Stare de conservare proastă. Nu se poate distinge sigur vreun decor anume. În partea opusă urechiuşei se observă o perforație. Patina verde-deschis. Lung.: 0,086 m. Descoperit în punctul Gruiul la circa un kilometru depărtare de depozitul mai sus descris [din Ponoare]” (Fr. Nistor, Al. Vulpe, Bronzuri inedite, p. 184);

„Depozitul de la Glod se datează în grupa Tăuteu – Moigrad pe baza celturilor cu manşon şi decor plastic” (Fr. Nistor, Al. Vulpe, Bronzuri inedite, p. 191);

În localitate mai circula informația că în Fața Comarnicelor s-au mai găsit ceva piese arheologice.

„Maramureşul se află în aria culturii Suciul de Sus […], considerată drept ca- racteristică pentru nordul Transilvaniei în ultima perioadă a epocii bronzului şi eventual la începutul Hallstattului”. (Fr. Nistor, Al. Vulpe, Bronzuri inedite, p. 193, v. şi Petrescu-Dâmbovița). Obiceiurile, p. 8). Din cauza foamei și a persecuțiilor, mulți strâmtureni s-au refugiat în „ceie Rumânie”: din Slătioara: Dunca Ion – dascăl, Pop Ion a lui Şandor şi Petreuş Gheorghe a Ioanii Babii, Petrean Gheorghe Brebanu.

în urma evenimentelor de la 23 august 1944, au intrat, la 16 octombrie 1944, ре teritoriul Strâmturii unități ale armatei sovietice. Aşa, Orza Ion (care cunoştea limba rusă din prizonieratul petrecut în Rusia) a ajutat la eliberarea comunei, indicând podurile minate și locurile unde hitleriştii şi-au plasat piesele de artilerie. Localnicilor, însă li s-a impus să sprijine armata cu haine, alimente şi cai. Un număr de 12 strâmtureni au luptat în armata română până la final, participând la eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei de sub ocupație fascistă (cf. A. Fedor, Obiceiurile, p. 8).

Aceste evenimente au adus și locuitorilor celor trei sate aflate în atenția noastră schimbări profunde: s-au construit mai multe localuri de şcoală; cămine culturale şi spații comerciale; a luat amploare construcția de locuințe cu arhitectură caracteristică zonei; introducerea iluminatului electric a facilitat și pătrunderea programelor de radio și televiziune în casele localnicilor; prin construcția liniei ferate Salva-Vişeu şi prin modernizarea drumurilor, s-a scos Maramureşul din izolare, deschizând posibilitatea migrărilor sezoniere și mai puțin definitive ale populației de aici, în țară, familiile preferând Banatul. Evenimentele din 1989 însă, au schimbat aceste preferințe, căci şi tinerii strâmtureni, dornici de libertate și lipsiți de locuri de muncă acasă sau în zonă „și-au luat lumea-n cap”, emigrând masiv spre țările occidentale. Desigur că cei isteți și harnici, câştigând bine, se vor întoarce acasă şi vor investi aici (mai ales în turism), bucurându-se cu întreaga familie de roadele muncii lor.

NUMELE LOCALITĂȚILOR. Atestări. Localizări şi individualizări
Prima atestare documentară a satelor este legată de intrarea lor în circuitul juridic al proprietății feudale, garantată de stat (R. Poра, ТМ, р. 61; I. Donat, Considerații istorice; M. Homorodean, Vechea vatră), încât se poate spune că și prima mențiune a celor
trei sate (Strâmtura, Slătioara și Glod) în izvoarele scrise este departe de a putea indica epoca înjghebării lor ca şi comunități distincte de oameni, dovadă depozitele de bronz descoperite la Glod și în apropierea Strâmturii (v. supra, cap. II, Incursiune în trecutul istoric). De asemenea, am mai putea menționa documentele ce atestă exploatarea sării din zonă (Al. Filipaşcu, IM, p. 18; I. Mihaly, Diplome, p. 619; V. Stanciu, Zăcăminte minerale, p. 298; Pagini din istoria Maramureşului, p. 35).

STRÂMTURA
Numele acestei comune este dat de apelativul (cuvântul) strâmtoare, strâmtură („loc strâmt între munți sau între dealuri, defileu, trecătoare, substantiv care provine de la adjectivul strâmt + sufixul -oare sau -ură, de origine latină strinctus, strictus” (cf. DEX, p. 900). Şi într-adevăr, localitatea este aşezată pe cursul mijlociu al râului Iza, unde această apă se îngustează, se strâmtează foarte mult, între dealurile Piatra Tiganului (atestată ca Magnus Lapis într-un document din 27 iulie 1411, a se vedea Mihaly, Diplome, p. 178) şi Prisaca, aici fiind terenuri stâncoase printre care râul şi-a croit o albie tot mai îngustă, o adevărată strâmtoare, trecătoare unde erau opriți năvălitorii barbari. Aceste locuri par a fi locuite din vremuri străvechi, cum o demon- strează „descoperirile din 1885, a unor fragmente de diverse obiecte de bronz şi a unei mase topite din astfeliu de obiecte” (cf. I. Mihalyi, Diplome, p. 154), precum şi unele descoperiri de suprafață, (din 1956, 1965) pe terasa de pe malul stâng al Izei, între Rozavlea și Strâmtura, în punctul Şesul Mănăstirii (cf. R. Poра, Ţ. М., р. 42, nota 1).

Prima mențiune documentară, din anul 1326, a acestei aşezări ca „terra Surduky” (dată de I. Mihaly, Diplome, p. 6, G. Mihalyi, Reflexii, p. 13 și C. Suciu, Dicționarul istoric, vol. II, s.v.) este controversată, R. Popa (în ȚM, p. 104), afirmând că „nu poate fi identificat [teritoriul Strâmturii de azi] cu „terra Surduky” (în districtul Maramureş, keneziat de valea Izei) din 1326 și nici cu o parte a acesteia deoarece sub numele de Zurduku (strâmtură, defileu) este desemnată până la 1390 Bårsana: „Surdok alio nomine Bârsana”, cu limite ce nu depășesc defileul Izei şi unde îşi avea proprietățile Stanislau Chinezul [= cneazul], fiul lui Stan.

După Şt. Vişovan (Monografia, p. 323), „numele acestei comune apare pentru prima dată în documente în anul 1326 în traducere maghiară terra Zurduky (Mihaly, p. 6). Prin terra Szurduk era denumit în secolele al XIV-lea şi al XV-lea un domeniu întins (lat. terra) în componența căruia intrau mai multe sate de pe Valea Izei (Mihaly, p. 8), ulterior numele restrângându-se strict la Strâmtura de azi. Marea majoritate a atestărilor ne dau varianta maghiară (Surdok), abia după anul 1800 revenindu-se la denumirea inițială românească Strâmtura, care provine din apelativul strâmtoare („defileu, loc strâmt”).

După Al. Filipaşcu şi R. Popa, prima atestare documentară a Strâmturii pare a fi anul 1411, când, printr-o diplomă regele maghiar, Sigismund reconfirmă fiilor lui Ioan voivod (fiul lui Iuga) şi fiilor lui Ioan din Dolha (ginerele lui Ioan voivod – fiul lui Iuga) moşia Strâmtura(„Zurdug”, „Zwrdog”), împreună cu alte moșii de pe fostul domeniu al lui Iuga, pentru moartea vărului lor, Mihail în războiul contra polonilor (I. Mihaly, Diplome, p. 166). Prin urmare, Strâmtura este reconfirmată şi hotărnicită la 1411 urmaşilor lui Iuga voivod şi Dolhenilor cu care s-au încuscrit (prin căsătoria unei fete), „hotărnicia fiind făcută într-un singur trup” (I. Mihaly, Diplome, p. 176-177), cu limită ce repetă hotărnicia din 1353 (care separă domeniile lui Bogdan şi Iuga). Şi la 1411 Strâmtura se afla în proprietatea lui Ioan (fiul lui Iuga), voivod de Rozavlea (Al. Filipaşcu, IM, p. 99) şi apoi a urmaşilor acestuia, nepoți de fiică, din familia Dolhenilor. (I. Mihaly, Diplome, p. 425, 470).

La 1418, după confiscarea posesiunilor lui Bogdan din Dolha (nepot de fiică a voivodului Ioan – fiul lui Iuga – fratele voevodului Bogdan întemeietorul), omul regelui, Erasm de Haraszthy împreună cu reprezentantul Conventului din Lelesz nu au reuşit să inventarieze bunurile Dolhenilor din Maramureş, în fostele sate ale lui Iuga, căci Gheorghe (fratele lui Bogdan din Dolha) înarmat şi cu oamenii săi i-a oprit, ciocnirea petrecându-se, probabil, între satele Bârsana şi Strâmtura, de unde începea fostul domeniu al lui Iuga (R. Poра, ŢM, р. 243). Un alt înscris emis în 1459 în Barda de Matei Corvinul, atestă și el unele neînțelegeri între moştenitorii moşiei Strâmtura cu alte denumiri istorice: „Zwrdok”, la 1473 „Zurdog”, la 1488 „Zordok”, la 1821 „Szurdok” şi la 1851 „Stremptura”.

Prin actul emis la 2 mai 1462 în Buda, Matei Corvinul introduce în stăpânirea moşiei Strâmtura pe mama sa, Elisabeta, ceea ce indică legături de rudenie și cu nobilii români din Maramureş a acestui rege de sânge românesc (cf. I. Mihaly, Diplome, p. 470, dar şi unele toponime compuse cu Mateasa, v. glosarele numelor de locuri).

Introducerea lui Nicolae Dragfy din Beltec în moşiile menționate în actul emis la 13 martie 1473, printre care şi Strâmtura, produce proteste în rândul sătenilor (I. Mihaly, Diplome, р. 517) de localnici sunt Tuşnea Dumitru a lui Toaderu Onichii, Trif Ion cu urmaşul Ştefan şi apoi familia Bereanu.